Sunt lucruri pe care le facem cu totii de la sine, automat, instinctiv, si fara multa bataie de cap. Ceea ce mancam, oamenii cu care lucram, locurile unde iesim, chiar si modul cum ne privim pe noi insine, si cine credem ca suntem. Toate astea, as spune eu ca reprezinta zona noastra de confort, unde e caldut si bine, si unde puterea obisnuitei isi spune cuvantul.
Ce se intampla cand pasim dincolo de zona de confort? Cand schimbam modul sau oamenii cu care lucram, si cu care interactionam zilnic? Sau cand banalul pranz, il schimbam cu un altul mai fistichiu si dintr-o alta bucatarie, de preferinta internationala? Sau cand ne uitam in oglinda si ne suprindem gandindu-ne la noua noastra “fata”, pe care nu am vazut-o pana atunci, care este poate de om cu emotii, care se pierde si nu este “tare ca stanca”?
Simtim emotiile pe care o persoana, sau ceea ce face o persoana, un loc, o activitate sau obiectele “statice” din jurul nostru (aparent) ni le provoaca. Prin obiecte “statice” ma refer la tot ce ne inconjoara, de la cana de cafea, la setul nou de accesorii pt baie, la bijuteriile pe care le purtam, la noul model de telefon pe care l-am cumparat, la cutia de ciocolata preferata, sau ultima achizitie in materie de tehnologie avansata. Fiecare dintre acestea ne face sa ne simtim intr-un fel anume.
In ultimul timp (in mod misterios chiar dupa Congresul de Psihotraumatologie) mi-au intrat in cabinet mai multe persoane care se luptau cu traume recente. Acest articol e inspirat de ele, de discutiile si ideile care le-au mai luminat chipurile si care le-au ajutat sa se simta in fiecare zi macar un pic mai bine.
Nu ai voie!
Cateodata, e greu sa ceri. Respingerea e de neconceput. In anumite situatii, pare a fi cel mai periculos lucru din lume. Dum dum dum duuum... Melodramatic, stiu, dar cam adevarat.
In cazul meu cateva exemple ar fi cele de mai jos:
