Ce spun clientii nostri

Vindecarea porneste de la Adevarul din interior

Vindecarea porneste de la Adevarul din interior

Particip in mod complex si continuu la crearea realitatii mele, viata nu este ceva care mi se intampla pur si simplu din exterior. Pot sa vad tiparele pe care le recreez mereu in viata mea, si la un moment dat pot sa incerc ceva diferit, sa schimb modul in care reactiile, alegerile si intentiile mele ghideaza lucrurile care mi se intampla.

Dar mai intai trebuie chiar sa le VAD, sa le PERCEP aceste tipare cu toate simturile si sa imi dau voie sa simt impactul lor asupra mea, asupra sentimentelor si alegerilor si reactiilor si relatiilor mele, asupra vietii mele. Aceasta este o etapa in care fac conexiunile intre ceea ce am trait, ceea ce mi s-a intamplat efectiv si consecintele acestor experiente pentru mine.

E necesar sa privesc cu ochi sinceri si proaspeti semnificatiile evenimentelor din viata mea, fara obisnuintele care s-au creat de atunci, si care fac parte din strategiile de supravietuire menite sa ma disocieze de trairile mele prea intens dureroase. De exemplu renunt la rationalizarea: "E normal ca m-au lasat la bunici, pentru ca se duceau la servici si nu avea cine sa stea acasa cu mine. In plus, toata lumea facea asta pe vremea aia, nu e nimic deosebit, nu e vreo mare trauma" si imi permit sa ma reconectez la cum m-am simtit atunci, si sa recunosc dorul, disperarea, neputinta de a ma face inteleasa si luata in serios, frustrarea, sentimentul ca sunt data la o parte si neimportanta si durerea emotionala pe care o produce aceasta ignorare/respingere din partea persoanelor pe care le iubeam cel mai mult pe lume, frica de a fi parasita, nevoia de atentia si iubirea parintilor mei. Asta simteam eu cand ma duceau la bunici. As vrea sa intelegeti ca bunicile mele erau iubitoare si rabdatoare, eram rasfatata si ingrijita, nu eram parasita intr-o situatie de abuz si nu-mi vedeam parintii doar cateva zile consecutive. Cu toate acestea, simteam toate aceste lucruri. Acest adevar exterior si interior se cere recunoscut si privit in ochi fara rusine, disimulare si fara justificari: "Parintii mei ma DADEAU la fiecare inceput de saptamana. Ma durea ca faceau asta, ca NU AVEAM LOCUL MEU in viata lor obisnuita." Cand pot sa ma deschid ca sa percep cu adevarat magnitudinea impactului experientelor mele dureroase, si cand incep sa traiesc, atat cat pot, treptat, dar sincer, acest adevar, vindecarea vine fara strategii si fara actiuni ad-hoc, vine dinauntru, pentru ca energia mea vitala este deblocata dinauntru ca un suvoi care asteapta sa isi reia cursul firesc.

Cand fac acest pas, cand privesc adevarul experientelor mele personale, pot sa inteleg mai usor si cat de necesare au fost niste strategii ca sa obtin ceea ce aveam nevoie, sau cum s-a transformat nevoia mea naturala, cum s-a sucit, contorsionat in altceva, mai accesibil. Pot sa vad in alta lumina parcursul vietii mele si cum aceste fapte au influentat-o. In lumina acestor conexiuni pot sa inteleg de ce mi-era teama de note la scoala, de esec si de mediocritate. De ce nu aveau ai mei nevoie sa-mi interzica nimic, pentru ca eu prevedeam dinainte ce se face si ce nu se face, si nici nu-mi permiteam sa-mi doresc lucruri care mi se pareau "prea mult" si care ma temeam ca ar fi testat buna noastra intelegere. Fiecare isi gaseste strategiile lui, si am nevoie de strategii pe de o parte ca sa tin suferinta ranii la distanta, si pe de alta parte ca sa obtin ce am nevoie. Aici o sa dau mai multe exemple pentru ca cred ca doar exemplul meu, desi este cel care are cel mai mult sens pentru mine, nu e suficient de ilustrativ ca sa intelegeti mai bine cum functioneaza strategiile de supravietuire la trauma. (ca o paranteza, "nu sunt suficient de..." face parte din tiparul meu).

Ca sa primesc ce am nevoie

  1. Unii copii fac prostii ca sa atraga atentia, buna, rea, dar atentie si interactiune sa fie. Ei sunt copiii care trantesc un lucru privindu-si parintele in ochi, sau fac intentionat pe dos decat li se spune. E important sa facem diferenta intre prostiile care sunt identificate de copii ca fiind prostii inainte de a le face (si aici e foarte importanta motivatia lor - sa pedepseasca, sa atraga atentia, sa testeze regulile?) si cele rezultate din curiozitate naturala si explorare fireasca a lumii. In cazul din urma e important sa explicam copiilor consecintele si mecanismele pe care nu le cunosc, si sa nu inhibam curiozitatea, ci sa stimulam prevederea consecintelor sau o atitudine prudenta.
  2. Altii devin foarte "cuminti" si "buni", incearca sa devina exact ceea ce isi doresc parintii lor, ca sa primeasca iubire si apreciere si sa evite cu orice pret respingerea;
  3. Cei mai multi oscileaza intre aceste doua strategii, dorindu-si iubirea si aprecierea care vine ca recompensa a cuminteniei, daca vine, dar simtind nedreptatea si falsitatea necesitatii de a juca o minciuna pentru a le obtine, de a renunta la dorintele si inclinatiile personale naturale. Exista o infinitate de strategii de supravietuire, modelate de particularitatile noastre, ale nevoilor noastre, ale familiilor noastre, ale contextelor noastre de viata si evenimentelor din viata noastra.

Ca sa ma apar de durere

  1. FAC LUCRURI: imi iau mult de treaba, imi setez multe obiective, imi doresc multe lucruri. Actiunea e strategia princeps de supravietuire pentru multi adulti functionali. Pentru copii, care nu au aceeasi disciplina, asta se vede adesea ca agitatie, sau incapacitatea de concentrare, hiperactivitate.
  2. Creez alte dureri/stresuri care sa ma distraga de la durerea reala: mi se imbolnaveste corpul, sunt foarte stresata la serviciu, intru in relatii nesatisfacatoare in care ma straduiesc excesiv sa il fac fericit pe celalalt. Cand cei din jur imi atrag atentia, constientizez ca imi fac rau singur/a, dar nu ma pot abtine. Dinamica victima-agresor se transfera in interior: macar nu-ti mai dau tie puterea sa ma ranesti, o fac eu. Si trebuie sa o fac, pentru ca oricum doare, si am nevoie sa identific o sursa ca sa aiba un sens, sa ma conving ca n-am luat-o razna. Dar nu pot sa fac fata sursei reale a durerii, faptul ca mama/tata m-a ranit, asa ca imi ofer o sursa mai accesibila: actiunile mele. Aceasta este o strategie inconstienta de supravietuire la rana.
  3. Pur si simplu ma mint, sau creez iluzii pe care sa le cred: eu sunt bine, totul e minunat, viata mea e super, am tot ce-mi trebuie, trebuie sa ma fortez sa simt fericire si recunostinta, nu inteleg de ce sunt trist/a, dar trec cu vederea asta, n-are ce sa fie, doar nu-mi lipseste nimic.

Sigur ca nu am epuizat toate variantele, dar acestea sunt cateva dintre cele mai importante. Stiu ca am dat-o iar in generalizare, prezentandu-le, dar aceasta este una dintre caracteristicile contactului cu trauma: nu pot sta prea mult acolo, in contact cu durerea. Trebuie sa ma retrag si sa ma odihnesc, ca sa mai pot fi buna de ceva si ca sa-mi reincarc puterile pentru urmatoarea intalnire. Dar e important sa percep ce se intampla, sa imi vad apararile si strategiile de supravietuire, sa le las pentru un moment la o parte, sa simt adevarul, si sa am in acelasi timp suficienta grija si iubire pentru mine insami incat sa ma retrag cand nu mai pot, ca sa nu ma agresez eu insami. In felul asta particip continuu la crearea realitatii mele si am sansa sa imi ghidez viata, atat cat este posibil, in directia care simt ca e buna pentru mine.


Am inceput sa scriu acest articol la persoana a doua singular, ca si cand as fi vorbit cu un client despre situatia lui. "Poti sa vezi tiparele pe care le recreezi mereu in viata ta." Pe masura ce scriam, mi-am dat seama ca asta e o disociere menita sa ma protejeze de faptul ca si mie mi se aplica ceea ce scriam.

M-am oprit si am trecut tot articolul la persoana intai plural: "Putem sa vedem tiparele..." Gata, acum suntem mai multi in aceeasi oala, si eu, si parca ma simt mai bine. Trecem toti prin asta, avem comuniune si comunitate si nu suntem singuri. Am mai scris un pic, pana am realizat ca si asta e o strategie de aparare. Ceea ce mi s-a intamplat mie, mi s-a intamplat MIE si am simtit-o singura, cu emotiile mele, mintea mea, corpul meu. Este experienta mea, si oricat de similara este cu alte milioane de experiente, eu am trait-o numai pe a mea. Unica. Pot sa empatizez si sa inteleg multe lucruri, dar EU am TRAIT viata MEA.

Am trecut asadar tot articolul la persoana I singular. Imediat reactia mea la cuvinte a fost alta: totul suna mai adevarat, mai sincer, mai dezgolit de articifii si teoretizare. Am schimbat exemplul folosit initial cu ceva care are sens pentru mine personal pentru ca la persoana I singular, acel exemplu initial, ales pentru ca este foarte intalnit (copilul care primeste bataie de la parinte), era fals. A devenit profund terapeutic pentru mine, ca o pagina de jurnal. Impartasesc cu voi aceasta pagina de jurnal pentru ca nu am acum nici o alta modalitate de a vorbi despre trauma care sa se simta mai adevarata, si cred ca onestitatea noastra cu noi insine este esentiala in vindecare. Onestitatea mea cu mine insami este esentiala pentru vindecarea mea, si nu va pot da cea mai buna incurajare sa fiti si voi adevarati si onesti cu voi insiva decat dintr-un loc de deschidere si onestitate din mine.

Pin It

Etichete: vindecare trauma procesarea traumei strategii de supravietuire onestitate adevarul interior

Psihoterapeut Bucuresti si Ploiesti

Psihoterapeut Buzau

Irina Geabot (Ghimbasanu)

0744 540 156

Email Irina


©  Terapia Functioneaza - SCPP Dancescu si Ghimbasanu. Toate drepturile rezervate.

Contact rapid