Saptamana trecuta am fost 4 zile la Munchen, la congresul de psihotrauma organizat de mentorul nostru, Franz Ruppert. Imi doream tare mult sa ajung la conferinta aceasta, inca de acum 4 ani, dar ba constructia casei, ba constructia copilului au fost prioritare, si de-abia anul acesta am ajuns pentru prima oara. A fost minunat, pana mi s-a facut rau, si apoi a redevenit incet incet minunat pe masura ce am procesat ce mi se intampla.

A fost prima mea plecare mai lunga de acasa de la nasterea fetitei noastre, am lipsit 4 zile si 4 nopti, si a fost al naibii de greu, pentru fiecare dintre noi in felul nostru.

"Copiii nostri nu sunt copiii NOSTRI"

Parafrazez un pic minunata poezie a lui Khalil Gibran, pentru ca vad adesea cum eu si alti parinti din jurul meu cadem in aceasta capcana, sa credem ca ai nostrii copii trebuie sa faca cum ni se pare noua ca e mai bine. Am scris deja un articol despre asta, si l-am mai continuat si in altul, in care am vorbit despre confuzia stramoseasca a educatiei de calitate cu frica de parinti.

Exista insa si cealalta fata a acestei monede, care este confuzia iubirii cu "a-i da copilului meu tot ce n-am avut EU", material, emotional, spiritual, etc.

Daca e teribil sa credem ca facem educatie cu frica, atunci merita sa stim si ca e alienant pentru copil sa simta cum parintele lui nu il vede pe el de fapt.

De cand sunt parinte m-am trezit cu o avalansa de parinti la cabinet. Toate persoanele cu care lucrez ma ajuta sa pot explicita si clarifica lucrurile pe care le fac, le simt si le stiu, dar care altfel raman adesea subconstiente, implicite. Pentru asta le voi fi etern recunoscatoare clientilor mei, pentru ca ma ajuta si pe mine sa fiu un parinte mai constient si mai bun. Va multumesc!

In acest context intalnesc adesea teama parintilor ca daca vor fi blanzi, rabdatori si sensibili la nevoile copiilor lor, "nu vor mai putea trai cu ei", "li se vor urca in cap", si in general vor deveni sau ramane niste rasfatati needucati insuportabili si nu se va alege nimic de ei in viata. La noi ideea de educatie a fost indelung interpretata ca "a fi dur" sau "a-ti sti copilul de frica", si neavand nici o legatura cu partea blanda, iubitoare si suportiva, care e adesea asimilata cu "a cocolosi" copilul. Of...

In aceasta dimineata am iesit cu fetita mea cu gandul de a merge ca de obicei la locul de joaca de la cateva strazi distanta. Dar azi-noapte a plouat un pic, si pe strada erau melci la tot pasul. Am petrecut cam un sfert de ora cu primul melc care ne-a iesit in cale. "Hai sa mergem la leagane si la tobogan, mami!" Tot incercam eu s-o urnesc. Ea il examina concentrata si imi cerea intr-una sa ii spun cum il cheama. Dupa ce am zis "melc" prima suta de ori si am cantat "melc-melc, codobelc" de vreo 20 de ori, m-am plictisit teribil. Am incercat sa o iau de manuta si sa o fac sa mearga pur si simplu cu mine spre locul de joaca (ca si cum pentru mine am fi mers acolo). Dar ea si-a retras manuta imediat, proptita in calcaie, si mi-a aratat melcul, care era fascinant pentru ea. Am oftat: "melc." (A 101-a oara)

Sunt proaspata mamica. Ma rog, nu chiar atat de proaspata, fiica mea are peste un an si jumatate deja. Dar eu simt ca inca nu m-am adaptat pe de-a-ntregul la aceasta schimbare de etapa, si la cum arata viata mea de cand rolul de mama si-a facut parca loc cu coatele in structura fiintei mele, pe deoparte, si in structura zilei mele, pe de alta. Dap, stiti toate lucrurile acelea pe care le facem firesc si fara sa ne gandim, pur si simplu pentru ca ne vine? De exemplu mi-e foame, deci ma duc sa mananc, imi vine sa fac pipi, deci ma duc la baie, simt nevoia sa fac un dus, deci il fac, simt nevoia sa stau putin sa-mi adun gandurile, fac exact asta? Pfff! Ce viata de lux mi se pare acum sa pot sa am imediat grija de nevoile mele fara sa inceapa nimeni sa urle de frica si frustrare! Nici nu mai indraznesc sa ma gandesc acum la mofturi, chefuri si alte preferinte.

Cateodata in terapie, persoana din fata mea simte nevoia sa insiste ca e sincera, sau mai exact ca nu minte, ceea ce ma face intotdeauna sa zambesc pe dinauntru. Asa ca m-am gandit sa explicitez cum vad eu "minciuna" in terapie.

Eu nici nu gandesc in termenii astia, de fapt, "a minti", "minciuna". Asta presupune un gen de judecata de valoare si inflexibilitate care nu isi prea au locul in relatia terapeutica. Eu sunt aici cu scopul de a sustine si ajuta clientul sa isi atinga propriile obiective, bineinteles in limitele in care mi se par si mie sanatoase sau necesare in acest moment. In acest context, pentru mine nu exista minciuna.

Particip in mod complex si continuu la crearea realitatii mele, viata nu este ceva care mi se intampla pur si simplu din exterior. Pot sa vad tiparele pe care le recreez mereu in viata mea, si la un moment dat pot sa incerc ceva diferit, sa schimb modul in care reactiile, alegerile si intentiile mele ghideaza lucrurile care mi se intampla.

Dar mai intai trebuie chiar sa le VAD, sa PERCEP aceste tipare cu toate simturile si sa imi dau voie sa simt impactul lor asupra mea, asupra sentimentelor si alegerilor si reactiilor si relatiilor mele, asupra vietii mele. Aceasta este o etapa in care fac conexiunile intre ceea ce am trait, ceea ce mi s-a intamplat efectiv si consecintele acestor experiente pentru mine.

"Daca eu sunt eu fiindca eu sunt eu
Si tu esti tu fiindca tu esti tu,
Atunci eu sunt eu si tu esti tu.

Daca eu sunt eu fiindca tu esti tu,
Si tu esti tu fiiindca eu sunt eu,
Atunci nici eu nu sunt eu, nici tu nu esti tu."

(ARTA de Yasmina Reza | Distributia: Serban Pavlu, Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim | Regia: Cristi Juncu)